Viaţa? Ce mare iluzie, la fel ca şi moartea. Nu există altecva decât “totul” şi “nimic”. Aproape tot ce credem, există în interiorul unor lucruri opozabile, şi de aceea noi negăm infinitatea şi dimensiunea. Dar, de fapt, nu există separaţii între universuri şi dimensiuni. Nu există separaţii între tine şi cea mai îndepărtată galaxie din Univers.

La un cadru mai larg, realitatea nu este altceva decât o fantezie. Toţi ne creăm propria fantezie, pe care o numim realitate, la nivel individual sau colectiv. Simţurile noastre ne mint. Peretele pe care-l vedem în faţă nu există…particulele din care el e alcătuit se mişcă atât de încet şi sunt atât de mici, încât nu le putem sesiza. Atunci când veţi accepta că voi şi tot ceea ce ştiţi e doar conştiinţă, noţiunea de realitate va fi mult mai palpabilă. Aşa că…nu există viaţă fizică, ci doar o fantezie de lucruri fizice.

Cum ar putea viaţa fi o pregătire pentru moarte, când niciuna din ele nu există? Nici moartea, nici viaţa. E ca şi cum am spune că ne pregătim ziua pentru noapte, când ştim că nu există absolut niciun moment când se termină ziua şi când începe noaptea.

Moartea e umbra vieţii; dar moartea nu poate fi permanentă, întrucât Universul nu este static. După iarnă, urmează primăvară; după noapte, urmează zi. Totul este ciclic, totul se transformă, Atunci, cum am putea spune că moartea ar fi eternă? Pe de altă parte, acest ciclu îl percepem atât timp cât vom percepe realul ca o paradigmă de lucruri opozabile. În acest caz, lumea va fi separată sau fragmentată. Vedem că un lucru începe dintr-un punct şi se termină în alt punct.
Dar, dacă am ieşi din această “realitate”, fantezie, pe care o trăim, am observa că nu există eveniment care începe sau se sfârşeşte. Totul nu este decât un continuum (simultan) început şi sfârşit.