Archive for Decembrie, 2010


În curând, televiziunea ne va urmări!


Zilele în care telecomanda este folosită pentru a schimba canalul TV se apropie de sfârşit, şi asta ca urmare a apariţiei şi dezvoltării unei tehnologii 3-D de recunoaştere a gesturilor, ca urmare a colaborării dintre companiile Intel şi Softkinetic-Optrima. Revoluţionarul dispozitiv va permite celor care privesc la televizor să se folosească de meniurile de navigaţie şi de control ale volumului, doar prin mişcarea mâinilor în anumite tipare predefinite.
Tehnologia de recunoaştere a gesturilor a atras atenţia odată cu lansarea proiectului Natal de către Microsoft, tehnologie folosită în jocurile XBox, când împătimiţii de jocuri video se folosesc de gesturile făcute de mâini pentru a putea controla comenzile. Microsoft a obţinut tehnologia de recunoaştere a gesturilor de la o companie israeliană, pe nume 3DV.
Continuarea articolului aici: www.itcmedia.info


Croaţia se aşteaptă şi ea să-şi marcheze prezenţa pe Lună până la sfârşitul anului 2012, atunci când societatea astronomică Vidulini din Istria (Croaţia) intenţionează să lanseze vehiculul său spaţial de explorare denumit “Histrohod”, anunţă site-ul Croatian Times.
Robotul spaţial este creaţia lui Zeljko Mogorosa, care a lucrat la prototip vreme de 2 ani. Histrohod se aşteaptă să aselenizeze în acelaşi loc unde a făcut-o misiunea spaţială Apollo 17, în anul 1972. Prin mai multe dispozitive mobile, Histrohod va transmite secvenţe televizate spre Pământ.
“Aceasta este o mare provocare pentru societatea noastră şi suntem extrem de mândri că asociaţia noastră şi Istria noastră cea mică va face parte dintr-un program de explorare a spaţiului”, a anunţat preşedintele societăţii, Marino Rumpic. Costul construcţiei lui Histrohod va fi de circa 20.000 de euro, ce va fi suportat din diferite donaţii.
Societatea astronomică Vidulini a dat startul primului program spaţial din Croaţia (Astronautika) şi face parte din echipa internaţională “Synergy Moon” care participă în concursul “Google Lunar X Prize”.


SETI (Search for Extraterrestrial Intelligence, adică Căutarea Vieţii Extraterestre), o organizaţie independentă non-comercială, a făcut următorul anunţ de mare importanţă:
“Trei nave-gigant extraterestre se îndreaptă înspre Pământ. Cea mai mare dintre ele are un diametru de 300 de kilometri. Celelalte două sunt sensibil mai mici. În prezent, obiectele au trecut de Jupiter. Judecând viteza lor, ele ar trebui să ajungă pe Pământ la începutul lui 2011″, a declarat John Malley, un expert în extratereştri de la SETI.
Navele au fost identificate cu ajutorul sistemului de căutare HAARP. Sistemul, ce-şi are baza în Alaska, a fost construit pentru a studia fenomenul aurorelor polare. Conform cercetătorilor SETI, navele vor fi vizibile cu ajutorul telescoapelor optice, de îndată ce vor ajunge în orbita lui Marte. Între timp, şi guvernul SUA a fost informat despre acest eveniment.
WikiLeaks a dezvăluit recent multe documente clasificate care demonstrează faptul că NASA şi oficialii SUA sunt conştienţi de faptul că spre Pământ se îndreaptă trei nave extraterestre, şi fac deja planuri pentru a se lupta cu aceste nave. Cele trei nave extraterestre vor marca începutul oficial al invaziei extraterestre.
Oamenii de ştiinţă de la SETI mai cred că cele trei nave extraterestre provin de pe planeta Zeeba.

Sursa: Weekly Worldnews


Atunci cand fermierul Zhang Yunfeng, in varsta de 75 de ani, din satul Jize, provincia chineza Hebei, si-a auzit una dintre cele zece gaini cotcodacind pe cuibar, s-a grabit sa colecteze oul, temandu-se ca ar putea fi spart de gaina agitata. Cand s-a uitat in cuibar, a observat, cu mirare, ca este in fata celui mai ciudat ou din lume.

Spre surpriza sa, oul cu pricina avea forma specifica a unui popic de bowling, in loc de binecunoscuta forma ovoidala a oricarui ou „normal”. In ciuda particularitatii sale deosebite, cercetatorii sustin ca nu este primul ou cu astfel de forma, cauzele producerii sale fiind multiple.

Ouale in forma de popic apar cel mai adesea in urma dereglarilor hormonale ale gainilor, problemelor legate de ovulatie, sau alimentatia excesiv de chimizata.


Un sondaj realizat de creatorii aplicatiei “Are you Interested?”, care te ajuta sa-ti gasesti perechea prin intermediul Facebook, a relevat faptul ca tot mai multi utilizatori ai retelei de socializare se despart prin intermediul acesteia.
Conform studiului, publicat de “The Inquisitr” si realizat cu ajutorul a 1000 de utilizatori Facebook, – 70% barbati si 30% femei -, mesajele care se trimit prin intermediul retelei sociale pentru a rupe o relatie sunt la mare moda, gata sa le surclaseze pe cele traditioanale deja trimise prin e-mail sau sms.

Printre concluziile la care au ajuns autorii sondajului, se desprinde aceea ca 25% dintre cei chestionati au citit pe profilul perechii lor un mesaj prin care se anunta destramarea relatiiei lor de iubire, fara niciun avertisment prealabil.
21% dintre cei chestionati au marturisit ca nu au nicio problema sa comunice perechii sentimentale ca a rupt-o cu ea schimband status-ul sentimental. De altfel, se foloseste foarte des status-ul pentru a comunica intentiile in ceea ce priveste relatia.

Oricat de greu ti-ar fi sa te desparti de cineva, parca tot o discutie face to face ar  reusi sa faca destramarea unei relatii mai suportabila. Tu cum crezi ca este mai bine sa te desparti de cineva? Prin intermediul caror mijloace?


Experţii în mâncăruri condimentate trebuie să se pregătească pentru un nou test culinar referitor la cel mai tare ardei iute din lume, anunţă portalul Yahoo News. Da, este vorba de o nouă specie, Naga Viper, cel care-l depăşeşte pe precedesorul său, Bhut Jolokia, cu mai mult de 300.000 de puncte pe faimoasă scală Scoville, cea care testează iuţeala unui ardei pe limbă. Astfel, cercetătorii de la Universitatea din Warwick au măsurat că Naga Viper are 1.359.000 de puncte pe această scală, nivel la care se simte prezenţa unei călduri.

Aţi putea crede că Naga Viper este creaţia unor pasionaţi din zone unde se cere mâncare condimentată (ca India sau Mexic). Dar nu este aşa; noul ardei iute este creaţia lui Gerald Fowler, un mic fermier britanic de chili şi proprietar de bar, care a încrucişat trei dintre cele mai tari specii de ardei iute, inclusiv Bhut Jolokia, pentru a crea acest “monstru Frankenstein de ardei iute”.
“Este foarte dureros să-l mănânci”, a declarat Fowler ziariştilor. “Îţi amorţeşte limba şi îţi arde totul. Timp de o oră nu mai poţi face nimic sau să vorbeşti cu cineva”. Dar, mai adăugă el, Naga Viper face bine organismului.

Unii se gândesc dacă Naga Viper n-ar fi bine de folosit ca armă potenţială. Vă daţi seama…să vă pulverizeze cineva în faţă nişte praf de Naga Viper…


Să vedem în continuare ce s-a întâmplat în timpul misiunii Apolo 11, misiunea spaţială din 1969 care a dus pe Lună primii oameni. În acea noapte, milioane de telespectatori din lumea întreagă erau cu ochii aţintiţi pe televizoarele lor de acasă. La Huston, centrul de dirijare a zborurilor spaţiale, numeroşii corespondenţi de televiziune urmăreau îndeaproape misiunea Apollo 11 şi echipajul său: Armstrong, Aldrin şi Collins.

Pe ecranele televizoarelor am putut vedea toţi cum modulul lunar Eagle s-a separat maiestuos de capsula spaţială şi a iniţiat coborârea prudentă pe satelitul nostru natural. Collins coordona operaţia şi servea drept legătură între Terra şi modulul lunar, în timp ce Armstrong şi Aldrin se apropiau din ce în ce mai mult de Lună. Cu inima strânsă am văzut cum motoarele lui Eagle s-au aprins pentru a amortiza contactul cu solul selenar. Trapa modulului lunar s-a deschis şi Neil Armstrong s-a aplecat spre exterior: el coborî uşor pe scara modulului, puse un picior pe sol apoi şi-l retrase ca şi cum ar fi vrut să-i încerce duritatea, pentru ca, în cele din urmă, să păşească pe Lună, făcând declaraţia care avea să devină celebră: „Un pas mic pentru om, dar un salt mare pentru omenire”. Şi, dintr-odată, ceva s-a întâmplat.

Interferenţele neaşteptate au întrerupt emisia, cei de la sol rămânând fără nici un contact timp de două minute. Mai târziu, ufologii americani şi europeni au dat publicităţii o înregistrare captată, se pare, de radioamatori care urmăreau în direct comunicaţiile între Apollo 11 şi Huston. Este vorba de o conversaţie despre ce s-a petrecut cu adevărat pe Lună şi care diferă de ceea ce s-a declarat opiniei publice de către guvern.

Astfel, la un moment dat, probabil când Armstrong şi Aldrin reveneau spre modul, după promenada lunară, a avut loc următoarea conversaţie:

–  Ce a fost asta? Dumnezeule, ce a fost? Este tot ceea ce vrem să ştim. Sunt enorme! Pur şi simplu enorme, vă spun! Nu, nu este din cauza câmpului de distorsiune! E de necrezut…

După acest mesaj, conform comunicatului emis de Huston, controlorii au încercat să-i calmeze pe astronauţi, iar securitatea începuse deja să elibereze sala de comunicaţii de orice personal neindispensabil. În acelaşi timp, sistemul de securitate acţiona în genul unor „bucle” (ciclu de două minute între emisie şi recepţia mesajului) şi permitea specialiştilor de la NASA să dispună de acelaşi răgaz pentru a verifica exact ce se petrecea pe Lună şi a calma astronauţii fără ca restul muritorilor să fie la curent.

Iată, deci, conversaţia secretă ce a avut loc:
– Ce vi se întâmplă? Dumnezeule, ce se întâmplă acolo? Astronauţii, vizibil nervoşi, se bâlbâie în comunicaţiile lor.-  Sunt pe suprafaţa Lunii…-  Ce nu merge? Sala de control către Apollo 11…
Se pare că astronauţii, de altfel militari foarte bine antrenaţi, au reuşit să se controleze…
– Suntem  bine, dar am descoperit nişte vizitatori. Da, au rămas aici o perioadă de timp, dacă e să judecăm după instalaţiile lor.- Aici sala de control. Confirmaţi ultimul mesaj.-  Sunt pe cale să vă spun că aici există alte nave spaţiale. Se află una alături de alta, în şir, pe latura cea mai îndepărtată a craterului.

Apoi a fost rândul controlorilor de la Huston (imediat după înregistrarea apocrifă) să manifeste o anumită nervozitate…

– Repetaţi! Repetaţi!-  Examinăm orbita… Vrem să revenim acasă… îmi tremură aşa de tare mâinile, încât nu reuşesc să…
–  Să filmezi?
–  Da. Aceste camere de luat vederi blestemate funcţionează prost aici sus…
– Aţi reuşit totuşi să filmaţi, băieţi?
— Nu mai avem film. Avem trei cadre cu OZN-urile în cauză, sau cum vreţi să le numiţi… Este posibil ca filmul să se fi voalat.

Directorii de la NASA, NSA şi USAF se îngrămădeau în jurul postului de comunicare a centrului de control şi cereau controlorului să ordone astronauţilor să strângă maximum de dovezi despre extratereştri.

– Aici sala de control, aici sala de control, sunteţi pe cale să plecaţi?  Ce înseamnă harababura aceasta? Despre ce OZN-uri vorbiţi? Explicaţi-vă!
– Au aterizat aici, pe Lună, şi ne observă!
– Faceţi fotografii cât mai multe, câte puteţi! Acum filmaţi?
—  Da, am instalat oglinzile, dar fiinţele acestea ar putea veni mâine să le ia… Oricare ar fi forma lor, acestea sunt, fără îndoială, nişte nave spaţiale.

În cele din urmă, Armstrong, renumit pentru nervii săi de oţel, (a reuşit într-o zi să normalizeze un avion aflat în dificultate, în loc să sară cu paraşuta la fel ca însoţitorii lui) a pus stăpânire pe situaţie şi transmisia s-a reluat normal spre restul lumii. Nimeni, cu excepţia preşedintelui Statelor Unite, John Fitzgerald Kennedy, şi a unui grup de militari şi tehnicieni ai NASA, nu putea bănui că astronauţii noştri au găsit pe Lună nave de zbor necunoscute.

Multumim ca ati fost alaturi de noi!!!


Multumim ca ati fost alaturi de noi pana si de Craciun, unde am reusit sa strangem un total de 240 de vizitatori unici  doar in ziua de Craciun.Pentru mine aceasta activitate pe blog a fost un  cadou frumos!!..Multmumim, speram ca in 2011 sa va surprindem placut cu surprizele pe care le pregatim

Multumim,

Echipa DPON


In preajma Craciunului trecut, o sfasietoare si adevarata poveste de iubire a doua randunici facea inconjurul lumii, generand emotii uriase, lacrimi si reconsiderarea atitudinii fata de necuvantatoarele inaripate, care, contrar prejudecatilor, sunt capabile sa gandeasca, sa iubeasca si sa sufere.

Povestea tragica de iubirea a unei perechi de randunici a inlacrimat milioane de locuitori ai planetei, din Europa pana in Asia, in preajma Craciunului din 2009, astfel incat merita o aflati sau sa va reamintiti. Pe scurt, o randunica a fost lovita de o masina cand s-a avantat pe drum, a cazut, nu a mai putut zbura, iar perechea ei a inceput sa o hraneasca.
Compasiunea si dragostea cu care o ingrijea erau impresionante. La un moment dat, cand „sotul’ randunicii a venit iar cu hrana, a constatat ca aceasta nu mai misca. Murise! Disperarea lui a fost coplesitoare, statea langa perechea lui si scotea tipete sfasietoare, insa in zadar.
Tristetea si durerea erau coplesitoare. Intr-un final, a inteles ca ea murise. Imaginile acestei povesti adevarate de iubire au aparut intr-un cotidian important din Franta, anul trecut, inainte de Craciun, iar tirajul a fost epuizat imediat.


Printre legendele descrise de către scriitorul Mihail Sadoveanu în “Hanul Ancuţei” se află şi povestea lui Haralambie. Legenda, păstrată şi astăzi de bătrânii de pe meleagurile moldovene, povesteşte cum la Curtea domnească din Iaşi, în epoca fanarioţilor, au fost înrolaţi, ca neferi sau arnăuţi în garda domnească, doi fraţi. Unul se numea Haralambie, celălalt Gheorghe. Cel dintâi a rămas simplu ostaş, cel de-al doilea a devenit ofiţer cu gradul de maior-tufecci-başa şi comandant al gărzii domneşti.

Călugărul Gherman, în gura căruia pune Mihail Sadoveanu povestea de la Haniil Ancuţei, ar fi fost fiul nelegitim al lui Haralambie, care, rămas orfan după tragica moarte a tatălui său, a ajuns monah la Schitul Durău de sub muntele Ceahlău. Trecând întâmplător pe la Hanul Ancuţei în drum spre Iaşi, unde mergea în pelerinaj la mănăstirea Sf. Haralambie să-şi pomenească părintele, el povesteşte cum Haralambie, în urma unui incident avut la Curte cu un boier sau dregător, şi, poate, sătul de viaţa de ostaş, părăsise de la o vreme meseria armelor şi începuse să prade casele marilor boieri şi ale negustorilor înstăriţi din Iaşi. Urmărit de autorităţi, el s-a retras în părţile împădurite ale Moldovei. Acolo, fiind după vreme de ciumă şi secetă, a găsit uşor alţi nemulţumiţi şi persecutaţi, cu care şi-a alcătuit o ceată de haiduci. Cu această mică, dar bine organizată trupă, Haralambie lovea uneori curţile boiereşti de prin sate şi chiar Curtea domnească de la Dumbrăveni, împărţind averile la nevoiaşi. Alteori, mai ales în timpul verii, cutreiera drumurile care duceau spre munte şi aţinea calea marilor boieri, ce mergeau în pelerinaj spre mănăstiri, uşurându-le bagajele şi golindu-le pungile de bani.

Într-o zi, adunându-se divanul domnesc la sfat, a fost pusă în discuţie, printre alte treburi ale ţării, şi aceea a tulburătorilor ordinii sociale şi publice. Domnul, fiind supărat mai ales din cauza încălcării Dumbrăvenilor, i-a cerut marelui vornic să aducă, viu sau mort, pe Haralambie. Înaltul dregător propuse domniei să însărcineze cu prinderea haiducului pe fratele acestuia, Gheorghe, comandantul gărzii domneşti, singurul considerat în stare să-l prindă pe căpitanul haiducilor.

Gheorghe, deşi primi ordinul cu strângere de inimă, fiind vorba de urmărirea, prinderea şi înaintarea spre judecata scaunului domnesc a propriului şi unicului său frate, îşi alese, totuşi, cincizeci din cei mai viteji neferi călări şi după câteva ceasuri porni spre drumurile de munte. Trupa călare adulmecă repede locurile pe unde hălăduia Haralambie, după casele boiereşti prădate şi, în curând, începu operaţia de urmărire. Hăituit în ascunzişurile munţilor, strâmtorat în raza lui de activitate şi obosit, Haralambie fu în cele din urmă înconjurat, împreună cu întreaga sa ceată, în satul Bozieni, din ţinutul Neamţ, la una din gazde – mama călugărului povestitor Gherman. După mai multe schimburi de focuri, încercuit şi somat să se predea, Haralambie ieşi în grădină şi descarcă pistolul asupra urmăritorului, care nu era altul decât fratele său Gheorghe. Dar, în timp ce căpetenia haiducilor, vlăguită de nesomn şi oboseală îşi greşi ţinta, comandantul gărzii domneşti, ţintaş desăvârşit, trase în plin şi Haralambie se prăbuşi la pământ.

Tăind apoi capul fratelui său, Gheorghe îl luă şi se prezentă cu el la Curtea domnească. În sala tronului, în prezenţa întregului Divan, Gheorghe, îngenuncheat în faţa Scaunului domnesc, a depus capul fratelui său spunând: „Măria Ta, am îndeplinit ordinul, am liniştit ţara şi am adus capul fratelui meu. Dar pentru că mi-ai poruncit de am vărsat sângele părinţilor mei care curgea în el, îţi depun, o dată cu capul fratelui meu, şi armele mele cu care l-am ucis, iar mie să-mi dai voie să mă retrag din oaste şi să mă pocăiesc”. Scena a fost aşa de zguduitoare, încât a plâns întregul Divan şi a smuls lacrimi chiar domnului.

Copleşitoare prin natura ei, drama, ai cărei actori au fost cei doi fraţi, s-a răspândit repede în popor, intrând curând în legendele populare, iar de aici în literatura română.

Dar tragedia din legendă, prin natura ei, reţinută de popor şi povestită de la o generaţie la, alta, trebuie totuşi să pornească de la un eveniment istoric. Dar a fost ea adevărată?

Aflăm de la cronicarul Manolachi Drăghici, în “Istoria Moldovei pe timp de 500 de ani” (Iaşi, 1857, pag. 63-64), care scrie că domnul Moldovei Constantin Ipsilanti, (domn între 7 martie 1799 şi 28 iunie 1801) a dăruit lui tufecci-başa o moşie „pentru că au împuşcat pe frate-său”. Acolo s-a retras Gheorghe Leondarie. Părăsindu-şi meseria de arnăut şi adunându-şi veniturile, el a zidit biserica din Iaşi cu hramul Sfântului Haralambie la Sărărie. Lăcaşul a ars în mai multe rânduri, păstrându-se astăzi numai biserica. „Putem dar să venim a crede – adaugă cronicarul – după starea zidurilor însemnate, că o fatalitate se ţinea de dânsele necurmat, fiind fondate din preţul sângelui”.

După un sinodic găsit în arhiva bisericii, s-ar putea spune că construcţia acesteia ar fi fost începută în 1797. Majoritatea dovezilor însă confirmă ridicarea ei între anii 1800-1804, după marea dramă. La 19 martie 1805, biserica era gata şi Gheorghe Leondarie tufecci-başa cerea domniei să-i aprobe închiderea unei stradele spre a lărgi curtea bisericii. Biserica a fost înzestrată cu trei clopote; pe unul din clopote se află o inscripţie din care se constată că Gheorghe tufecci-başa şi, deci, şi fratele sau Haralambie, erau fiii lui Leondarie. Urmărit toată viaţa, ca şi Cain, de conştiinţa sa, pentru crima săvîrşită, el spune că „a înălţat şi aceste trei clopote din banii lui, în biserica pe care a ridicat-o cu râvnă caldă şi roagă pe toţi cei ce vor auzi dangătul lor, toţi cei mici şi cei mari să-i spuie cu glas tare «Dumnezeu să-l ierte»”.

După terminarea bisericii, Gheorghe Leondarie a mai trăit încă treizeci de ani. A murit în vara anului 1835 şi a fost înhumat, la 27 august, în curtea bisericii. Prin prezentarea acestor probe documentare s-a putut dovedi că persoanele în jurul cărora s-a format întreaga legendă au existat în realitate şi că faptele s-au petrecut aidoma.

%d blogeri au apreciat asta: