Potrivit unui studiu al cercetatorilor de la Smithsonian Institute, durerea de dinti este pretul pe care il platim pentru ca suntem atat de inteligenti: daca al nostru creier nu si-ar fi marit dimensiunile pe parcursul evolutiei, “furand” spatiu mandibulei, nu am suferi de durerile provocate de maselele „de minte”.

Este adevarat ca am ajuns pe Luna, dar corpul uman inca nu a realizat acest lucru. Din punctul de vedere al evolutiei, suntem inca blocati (sau aproape) in momentul in care ne foloseam de buzdugan. „Compatibilitatea” intre inima noastra moderna si oasele „batrane”, mostenite de la stramosii veniti din Africa este departe de a fi una „pacifista”, iar semnalarea erorilor evolutiei, a tuturor discrepantelor dintre corpul uman si viata moderna este una dintre distractiile preferate ale cercetatorilor.
De aceasta data, cercetatorii de la Smithsonian nu au mai incercat sa demonstreze vreo eroare de interpretare a lui Darwin, ci doar ca natura nu putea prevedea ca un vanator din savana ar fi sfarsit in fata unui computer.
Daca durerea de spate este un argument „clasic” al medicinei evolutive (noua disciplina care isi propune sa caute explicatia anumitor boli in imperfecta adaptare a omului la mediul inconjurator), alaturi de apendicele care se inflameaza dar nu serveste la nimic, oamenii de stiinta au mai dezvaluit si alte aspecte noi, cum ar fi motivul pentru care ne inecam cu mancarea sau originea sughitului
O buna parte din necazurile noastre (si in primul rand durerile de spate) ni se trag de la pozitia erecta, cred oamenii de stiinta. La pisici de exemplu, au explicat ei, esofagul si traheea sunt orizontale si fiind mancarea mai grea decat aerul, nu exista riscul sa ajunga in tubul gresit. La om insa, deoarece esofagul si traheea sunt pozitionate vertical, este usor ca mancarea sa rataceasca calea, ajungand in canalul destinat aerului.
Pentru a explica sughitul, expertii s-au intors si mai mult inapoi in evolutie, in acea era inca invaluita in mister, cand fiintele vii iesind din ocean faceau primii pasi pe uscat. Amfibienii conservau capacitatea de a respira atat in apa cat si pe uscat, dar cand se scufundau se serveau de un mecanism automat care bloca intrarea in plamani coborand cu forta glota (regiune a laringelui cuprinsa intre corzile vocale). Atat de eficient era acel sistem incat astazi sa faci sa dispara sughitul este aproape imposibil.
Apoi, muschii pe care unii oamenii ii folosesc pentru a misca din urechi in mod ridicol reprezinta ceea ce ne-a mai ramas din capacitatile noastre de vanatori, cand modelam pozitia pavilioanelor auriculare pentru a auzi sunete indepartate. Osul coccisului (coada) face si el parte din mostenirea incomoda a trecutului, in timp ce pielea de gaina este mecanismul pe care il utilizam pentru a ne ridica parul de pe corp, fie pentru a ne incalzi, fie pentru a ne inspaimanta adversarii. Diferenta este ca astazi nu doar vederea unui dusman, ci si o bucata muzicala poate avea acelasi efect. Ca doar milioanele de ani si de dureri de dinti n-or fi trecut degeaba.