Printre legendele descrise de către scriitorul Mihail Sadoveanu în “Hanul Ancuţei” se află şi povestea lui Haralambie. Legenda, păstrată şi astăzi de bătrânii de pe meleagurile moldovene, povesteşte cum la Curtea domnească din Iaşi, în epoca fanarioţilor, au fost înrolaţi, ca neferi sau arnăuţi în garda domnească, doi fraţi. Unul se numea Haralambie, celălalt Gheorghe. Cel dintâi a rămas simplu ostaş, cel de-al doilea a devenit ofiţer cu gradul de maior-tufecci-başa şi comandant al gărzii domneşti.

Călugărul Gherman, în gura căruia pune Mihail Sadoveanu povestea de la Haniil Ancuţei, ar fi fost fiul nelegitim al lui Haralambie, care, rămas orfan după tragica moarte a tatălui său, a ajuns monah la Schitul Durău de sub muntele Ceahlău. Trecând întâmplător pe la Hanul Ancuţei în drum spre Iaşi, unde mergea în pelerinaj la mănăstirea Sf. Haralambie să-şi pomenească părintele, el povesteşte cum Haralambie, în urma unui incident avut la Curte cu un boier sau dregător, şi, poate, sătul de viaţa de ostaş, părăsise de la o vreme meseria armelor şi începuse să prade casele marilor boieri şi ale negustorilor înstăriţi din Iaşi. Urmărit de autorităţi, el s-a retras în părţile împădurite ale Moldovei. Acolo, fiind după vreme de ciumă şi secetă, a găsit uşor alţi nemulţumiţi şi persecutaţi, cu care şi-a alcătuit o ceată de haiduci. Cu această mică, dar bine organizată trupă, Haralambie lovea uneori curţile boiereşti de prin sate şi chiar Curtea domnească de la Dumbrăveni, împărţind averile la nevoiaşi. Alteori, mai ales în timpul verii, cutreiera drumurile care duceau spre munte şi aţinea calea marilor boieri, ce mergeau în pelerinaj spre mănăstiri, uşurându-le bagajele şi golindu-le pungile de bani.

Într-o zi, adunându-se divanul domnesc la sfat, a fost pusă în discuţie, printre alte treburi ale ţării, şi aceea a tulburătorilor ordinii sociale şi publice. Domnul, fiind supărat mai ales din cauza încălcării Dumbrăvenilor, i-a cerut marelui vornic să aducă, viu sau mort, pe Haralambie. Înaltul dregător propuse domniei să însărcineze cu prinderea haiducului pe fratele acestuia, Gheorghe, comandantul gărzii domneşti, singurul considerat în stare să-l prindă pe căpitanul haiducilor.

Gheorghe, deşi primi ordinul cu strângere de inimă, fiind vorba de urmărirea, prinderea şi înaintarea spre judecata scaunului domnesc a propriului şi unicului său frate, îşi alese, totuşi, cincizeci din cei mai viteji neferi călări şi după câteva ceasuri porni spre drumurile de munte. Trupa călare adulmecă repede locurile pe unde hălăduia Haralambie, după casele boiereşti prădate şi, în curând, începu operaţia de urmărire. Hăituit în ascunzişurile munţilor, strâmtorat în raza lui de activitate şi obosit, Haralambie fu în cele din urmă înconjurat, împreună cu întreaga sa ceată, în satul Bozieni, din ţinutul Neamţ, la una din gazde – mama călugărului povestitor Gherman. După mai multe schimburi de focuri, încercuit şi somat să se predea, Haralambie ieşi în grădină şi descarcă pistolul asupra urmăritorului, care nu era altul decât fratele său Gheorghe. Dar, în timp ce căpetenia haiducilor, vlăguită de nesomn şi oboseală îşi greşi ţinta, comandantul gărzii domneşti, ţintaş desăvârşit, trase în plin şi Haralambie se prăbuşi la pământ.

Tăind apoi capul fratelui său, Gheorghe îl luă şi se prezentă cu el la Curtea domnească. În sala tronului, în prezenţa întregului Divan, Gheorghe, îngenuncheat în faţa Scaunului domnesc, a depus capul fratelui său spunând: „Măria Ta, am îndeplinit ordinul, am liniştit ţara şi am adus capul fratelui meu. Dar pentru că mi-ai poruncit de am vărsat sângele părinţilor mei care curgea în el, îţi depun, o dată cu capul fratelui meu, şi armele mele cu care l-am ucis, iar mie să-mi dai voie să mă retrag din oaste şi să mă pocăiesc”. Scena a fost aşa de zguduitoare, încât a plâns întregul Divan şi a smuls lacrimi chiar domnului.

Copleşitoare prin natura ei, drama, ai cărei actori au fost cei doi fraţi, s-a răspândit repede în popor, intrând curând în legendele populare, iar de aici în literatura română.

Dar tragedia din legendă, prin natura ei, reţinută de popor şi povestită de la o generaţie la, alta, trebuie totuşi să pornească de la un eveniment istoric. Dar a fost ea adevărată?

Aflăm de la cronicarul Manolachi Drăghici, în “Istoria Moldovei pe timp de 500 de ani” (Iaşi, 1857, pag. 63-64), care scrie că domnul Moldovei Constantin Ipsilanti, (domn între 7 martie 1799 şi 28 iunie 1801) a dăruit lui tufecci-başa o moşie „pentru că au împuşcat pe frate-său”. Acolo s-a retras Gheorghe Leondarie. Părăsindu-şi meseria de arnăut şi adunându-şi veniturile, el a zidit biserica din Iaşi cu hramul Sfântului Haralambie la Sărărie. Lăcaşul a ars în mai multe rânduri, păstrându-se astăzi numai biserica. „Putem dar să venim a crede – adaugă cronicarul – după starea zidurilor însemnate, că o fatalitate se ţinea de dânsele necurmat, fiind fondate din preţul sângelui”.

După un sinodic găsit în arhiva bisericii, s-ar putea spune că construcţia acesteia ar fi fost începută în 1797. Majoritatea dovezilor însă confirmă ridicarea ei între anii 1800-1804, după marea dramă. La 19 martie 1805, biserica era gata şi Gheorghe Leondarie tufecci-başa cerea domniei să-i aprobe închiderea unei stradele spre a lărgi curtea bisericii. Biserica a fost înzestrată cu trei clopote; pe unul din clopote se află o inscripţie din care se constată că Gheorghe tufecci-başa şi, deci, şi fratele sau Haralambie, erau fiii lui Leondarie. Urmărit toată viaţa, ca şi Cain, de conştiinţa sa, pentru crima săvîrşită, el spune că „a înălţat şi aceste trei clopote din banii lui, în biserica pe care a ridicat-o cu râvnă caldă şi roagă pe toţi cei ce vor auzi dangătul lor, toţi cei mici şi cei mari să-i spuie cu glas tare «Dumnezeu să-l ierte»”.

După terminarea bisericii, Gheorghe Leondarie a mai trăit încă treizeci de ani. A murit în vara anului 1835 şi a fost înhumat, la 27 august, în curtea bisericii. Prin prezentarea acestor probe documentare s-a putut dovedi că persoanele în jurul cărora s-a format întreaga legendă au existat în realitate şi că faptele s-au petrecut aidoma.