Să vedem în continuare ce s-a întâmplat în timpul misiunii Apolo 11, misiunea spaţială din 1969 care a dus pe Lună primii oameni. În acea noapte, milioane de telespectatori din lumea întreagă erau cu ochii aţintiţi pe televizoarele lor de acasă. La Huston, centrul de dirijare a zborurilor spaţiale, numeroşii corespondenţi de televiziune urmăreau îndeaproape misiunea Apollo 11 şi echipajul său: Armstrong, Aldrin şi Collins.

Pe ecranele televizoarelor am putut vedea toţi cum modulul lunar Eagle s-a separat maiestuos de capsula spaţială şi a iniţiat coborârea prudentă pe satelitul nostru natural. Collins coordona operaţia şi servea drept legătură între Terra şi modulul lunar, în timp ce Armstrong şi Aldrin se apropiau din ce în ce mai mult de Lună. Cu inima strânsă am văzut cum motoarele lui Eagle s-au aprins pentru a amortiza contactul cu solul selenar. Trapa modulului lunar s-a deschis şi Neil Armstrong s-a aplecat spre exterior: el coborî uşor pe scara modulului, puse un picior pe sol apoi şi-l retrase ca şi cum ar fi vrut să-i încerce duritatea, pentru ca, în cele din urmă, să păşească pe Lună, făcând declaraţia care avea să devină celebră: „Un pas mic pentru om, dar un salt mare pentru omenire”. Şi, dintr-odată, ceva s-a întâmplat.

Interferenţele neaşteptate au întrerupt emisia, cei de la sol rămânând fără nici un contact timp de două minute. Mai târziu, ufologii americani şi europeni au dat publicităţii o înregistrare captată, se pare, de radioamatori care urmăreau în direct comunicaţiile între Apollo 11 şi Huston. Este vorba de o conversaţie despre ce s-a petrecut cu adevărat pe Lună şi care diferă de ceea ce s-a declarat opiniei publice de către guvern.

Astfel, la un moment dat, probabil când Armstrong şi Aldrin reveneau spre modul, după promenada lunară, a avut loc următoarea conversaţie:

–  Ce a fost asta? Dumnezeule, ce a fost? Este tot ceea ce vrem să ştim. Sunt enorme! Pur şi simplu enorme, vă spun! Nu, nu este din cauza câmpului de distorsiune! E de necrezut…

După acest mesaj, conform comunicatului emis de Huston, controlorii au încercat să-i calmeze pe astronauţi, iar securitatea începuse deja să elibereze sala de comunicaţii de orice personal neindispensabil. În acelaşi timp, sistemul de securitate acţiona în genul unor „bucle” (ciclu de două minute între emisie şi recepţia mesajului) şi permitea specialiştilor de la NASA să dispună de acelaşi răgaz pentru a verifica exact ce se petrecea pe Lună şi a calma astronauţii fără ca restul muritorilor să fie la curent.

Iată, deci, conversaţia secretă ce a avut loc:
– Ce vi se întâmplă? Dumnezeule, ce se întâmplă acolo? Astronauţii, vizibil nervoşi, se bâlbâie în comunicaţiile lor.-  Sunt pe suprafaţa Lunii…-  Ce nu merge? Sala de control către Apollo 11…
Se pare că astronauţii, de altfel militari foarte bine antrenaţi, au reuşit să se controleze…
– Suntem  bine, dar am descoperit nişte vizitatori. Da, au rămas aici o perioadă de timp, dacă e să judecăm după instalaţiile lor.- Aici sala de control. Confirmaţi ultimul mesaj.-  Sunt pe cale să vă spun că aici există alte nave spaţiale. Se află una alături de alta, în şir, pe latura cea mai îndepărtată a craterului.

Apoi a fost rândul controlorilor de la Huston (imediat după înregistrarea apocrifă) să manifeste o anumită nervozitate…

– Repetaţi! Repetaţi!-  Examinăm orbita… Vrem să revenim acasă… îmi tremură aşa de tare mâinile, încât nu reuşesc să…
–  Să filmezi?
–  Da. Aceste camere de luat vederi blestemate funcţionează prost aici sus…
– Aţi reuşit totuşi să filmaţi, băieţi?
— Nu mai avem film. Avem trei cadre cu OZN-urile în cauză, sau cum vreţi să le numiţi… Este posibil ca filmul să se fi voalat.

Directorii de la NASA, NSA şi USAF se îngrămădeau în jurul postului de comunicare a centrului de control şi cereau controlorului să ordone astronauţilor să strângă maximum de dovezi despre extratereştri.

– Aici sala de control, aici sala de control, sunteţi pe cale să plecaţi?  Ce înseamnă harababura aceasta? Despre ce OZN-uri vorbiţi? Explicaţi-vă!
– Au aterizat aici, pe Lună, şi ne observă!
– Faceţi fotografii cât mai multe, câte puteţi! Acum filmaţi?
—  Da, am instalat oglinzile, dar fiinţele acestea ar putea veni mâine să le ia… Oricare ar fi forma lor, acestea sunt, fără îndoială, nişte nave spaţiale.

În cele din urmă, Armstrong, renumit pentru nervii săi de oţel, (a reuşit într-o zi să normalizeze un avion aflat în dificultate, în loc să sară cu paraşuta la fel ca însoţitorii lui) a pus stăpânire pe situaţie şi transmisia s-a reluat normal spre restul lumii. Nimeni, cu excepţia preşedintelui Statelor Unite, John Fitzgerald Kennedy, şi a unui grup de militari şi tehnicieni ai NASA, nu putea bănui că astronauţii noştri au găsit pe Lună nave de zbor necunoscute.