Category: Cultura



O echipă de cercetători neurologi a modificat un autoturism astfel încât acesta să poată fi coordonat integral prin puterea gândului.Sistemul presupune ca şoferul să îşi monteze o cască specială pe cap – iniţial adresată jocurilor video – cu senzori conectaţi prin tehnologie wireless la reţeaua electronică a maşinii. Tot ce are de făcut şoferul este să gândească „stânga” sau „dreapta”, iar pentru accelerare şi încetinire maşina funcţionează după aceleaşi principii.
Vehiculul a fost dezvoltat de către o echipă de cercetători germani care supune chiar acum testelor un prototip auto pentru stabilirea şanselor de a folosi într-o zi acest concept în activităţile cotidiene. Tehnologia BrainDriver funcţioneză prin echiparea autovehiculului cu video-camere, radare şi senzori laser spre a-i oferi o perspectivă tridimensională a împrejurimilor.

Casca pe care şoferul şi-o fixează pe cap este compusă din 16 senzori care captează semnalele electromagnetice ale creierului. Acestea sunt interpretate de un computer care poate fi antrenat să înţeleagă că două tipare specifice diferite înseamnă stânga sau dreapta.

În candrul primului test un şofer a reuşit să vireze maşina spre dreapta numai cu gândul, deşi cu o minoră întârziere între lansarea comenzii şi reacţia vehiculului. Într-un al doilea test maşina a fost antrenată să recunoască patru tipare, permiţându-i şoferului să accelereze sau să încetinească automobilul.
Proiectul a fost creat de echipa AutoNOMOS, parte a Grupului de Inteligenţă Artificială al Universităţii Freie din Berlin. Membrii acestei echipe au mai testat iPad-ul şi diverse dispozitive controlabile prin mişcarea ochilor înainte să stabilească întrebuinţarea minţii ca fiind cea mai bună metodă de controlare fără mâini a unui autoturism.

Desigur, întregul proiect se află momentan în fază demonstrativă. Nu se ştie momentan daca tehnologia va fi vreodată perfect sigură şi aplicabilă în viaţa de zi cu zi, astfel încât să devină un succes în viitorul transporturilor.

Sursa: Dailymail

Anunțuri

În cartea sa, Paradisul regăsit sau leagănul rasei umane, William F.Warren, formulează ipoteza conform căreia rasa umană şi-ar avea originea pe un continent arctic, faimoasa Hyperborea a vechilor greci, o ţară a soarelui şi a fructelor, ai cărei locuitori, un neam de zei, trăiau peste 1000 de ani fără să îmbătrânească. Scandinavii păstrează legenda despre Ultima Thule, ţara minunată din nordul îndepărtat, unde soarele nu apune niciodată şi unde au trăit strămoşii rasei ariene. Se crede că Ultima Thule a fost capitala primului continent populat de aşa-zisa rasă ariană, care se numea Hyperborea şi era mai veche decât Atlantida.

Hyperborea s-ar fi aflat pe atunci în Marea Nordului şi s-ar fi scufundat în cursul unei ere glaciare. Unele ipoteze plasează originea iniţială a hiperboreenilor în sistemul solar Aldebaran, al cărui astru principal se află în constelaţia Taurus. Locuitorii continentul dispărut ar fi avut o înălţime de patru metri, ar fi fost albi, blonzi, cu ochi albaştri. Se presupune că nu au cunoscut războaiele şi s-au hrănit cu vegetale.
Conform unor prezumtive texte referitoare la Thule, hiperboreenii erau avansaţi din punct de vedere tehnic şi pilotau Vrillya, aparate de zbor ce pot fi asemănate OZN-urilor. Aceste discuri zburătoare utilizau levitaţia, ce se obţinea prin generarea unui puternic câmp magnetic, de către două discuri ce se roteau cu mare viteză în sensuri opuse. Ele utilizau ca suport pentru deplasare câmpul magnetic al Pământului.

Legenda aminteşte că atunci când Hyperborea a început să se scufunde, hiperboreenii au săpat cu ajutorul unor maşini mari, tuneluri uriaşe în scoarţa pământului şi s-au stabilit sub regiunea Himalaya. Imperiul subpământean astfel creat a luat numele de Agartha, iar capitala s-a numit Shambala.
Detaşarea de viziunea oficială asupra istoriei, impusă de suprastructura ocultă prin mijloacele clasice de propagandă în scopul menţinerii sub control a omenirii, poate fi fundamentată, în afara argumentelor evidenţiate anterior, şi de o serie de descoperiri de ordin etnologic.

 


Minele de sulf sapate in craterul vulcanului indonezian Kawah Ijen (2.600 m inaltime), din Java de Est, sunt absolut spectaculoase – o demonstreaza Oliver Grunewald, fotograful care s-a aventurat in craterul adanc de 200 de metri. Gazele emanate de vulcan sunt canalizate printr-o retea de tevi de ceramica, care condenseaza sulful topit. Intre 70 si 100 de kg zilnic extrage un miner de aici, operatiune pentru care este platit cu numai 13 dolari americani pe zi. Kawah Ijen este un stratovulcan: un vulcan compozit – înalt, conic, compus din straturi multiple de lava solidificata, tefra si cenuşa vulcanica.

 


Ştiţi ce înseamnă NRO? Este prescurtarea lui National Reconnaisance Office (adică Biroul de Cercetare Naţională), una din cele 16 agenţii de servicii secrete din Statele Unite (cam multe servicii secrete într-o ţară care pretinde că este campioana libertăţii şi a democraţiei!) Având sediul în Chantilly (Virginia), NRO are ca scop proiectarea, construirea şi întreţinerea sateliţilor spioni ai Guvernului SUA. Aparţinând Ministerului Apărării din SUA, agenţia mai are rolul de a coordona colectarea şi analiza informaţiilor din avioanele-spion şi din sateliţii de recunoaştere.

Pe 21 noiembrie 2010, a fost lansată în spaţiu o rachetă care a dus pe orbita Pământului un nou satelit secret american, care e considerat a fi cel mai mare satelit de până în prezent. Generalul de brigadă Ed Wilson consideră că “misiunea satelitului este aceea de a ajuta la asigurarea resurselor vitale pentru NRO, cu scopul de a sprijini apărarea noastră naţională”.

Site-ul The Spaceflight Now a citat un oficial NRO, care a declarat: “Întotdeauna vigilentă, ochii şi urechile NRO oferă politicienilor Americii, analiştilor de securitate, pacifiştilor şi specialiştilor de securitate naţională informaţiile critice pentru a menţine America sigură, securizată şi liberă”. Cu alte cuvinte, pentru a-i spiona atât pe americani, cât şi restul lumii la greu.

Satelitul conţine o antenă uriaşă de 100 de metri care va avea rolul de a capta comunicaţiile civile şi militare. Noul satelit spion poartă numele de cod NROL-32. Însă altceva se remarcă la acest satelit: simbolistica din jurul lansării sale. La ce fel de simbolistică v-aţi fi aşteptat la lansarea celui mai mare satelit de spionaj? La una în care toate comunicaţiile civile vor fi spionate, pentru ca guvernul să deţină controlul asupra cetăţenilor săi? Desigur, la un simbolism Illuminati.

Priviţi imaginea de mai jos, apărută cu ocazia lansării lui NROL-32. Observaţi simbolurile Illuminati? Ochiul, piramida…

Luminile din Hessdalen


Fenomene stranii pentru cei mai multi dintre noi au loc zi de zi pe cer. Cele mai multe si-au gasit deja o explicatie stiintifica in timp ce altele sfideaza, parca, orice logica. Fenomenul la care ne vom referi astazi a devenit cunoscut in Norvegia, in localitatea estica Hessdalen, acolo unde, inca din anii 1940, au inceput sa isi faca aparitia pe cer globuri luminoase care par a se aprinde in aer si care dureaza doar cateva fractiuni de secunda. Intensitatea lor a crescut simtitor in anii 1980, atat de mult incat se inregistrau chiar si 20 de astfel de aparitii pe saptamana.

Chiar daca numarul lor s-a redus in ultimii ani, globurile de foc sunt inca aparitii curente pe cerul Norvegiei si asta in ciuda lipsei unei explicatii plauzibile. Luminile se aseamana cu niste pungi de gaz care se aprind brusc in aer dar care dureaza mai mult decat o simpla scaparare a unui chibrit sau a unei brichete. Zeci de teorii, plecand de la ipoteza unor portaluri extraterestre si pana la mult mai umanele gaze naturale sau incarcaturi electrice, au fost avansate, niciuna dintre ipoteze nereusind sa explice pe deplin cauza acestui fenomen. In fapt, fenomenul se aseamana cu nu mai putin misterioasele fulgere globulare, diferenta fiind data de faptul ca luminile de la Hessdalen sunt mult mai lente si dureaza mai mult decat fulgerele in cauza.


Oamenii de ştiinţă au o mulţime de lucruri să vă spună, însă aceste lucruri nu prea sunt popularizate în ziare şi reviste, posturi de televiziune sau manuale de educaţie. În ultimul secol, educaţia şcolară ne-a fixat ideea precum că Universul s-a creat din nimic (sic!), prin Big-Bang, o explozie uriaşă care ar fi format stelele, galaxiile şi alte obiecte cereşti în timp. De fapt totul este o minciună. Teoria evoluţiei cosmice, ca şi cea a evoluţiei vieţii, este presărată de mituri, menite să inducă în eroare omul modern.
În acest articol, se vor găsi citate şi exemple din lucrării ştiinţifice, date chiar de către oameni de ştiinţă, care pun la îndoială în mod serios teoria clasică a evoluţiei cosmice.

Cum de s-a umplut Cosmosul cu obiecte cereşti? Big Bang-ul nu poate explica

“Puţini cosmologi din ziua de astăzi ar pune la îndoială punctul de vedere precum că Universul nostru care se extinde a început cu un Big Bang, în urmă cu 18 miliarde ani în urmă. Totuşi, paradoxal, niciun cosmolog n-ar putea să spună cum ar fi putut un Big Bang să dea naştere la galaxii, stele şi alte obiecte cosmice (…) Aşa cum Philip E. Seiden a subliniat, modelul standard de Big Bang nu face ca Universul să se umple. Acel model presupune că Universul a început ca o sferă de gaz omogenă care s-a extins. Dacă aplici legile fizicii acestui model, obţii faptul că Universul devine uniform, o goliciune cosmică, în care atomii sunt distribuiţi simetric, fără nicio organizare de vreun fel (…) Cum au putut ca galaxiile, stelele, planetele, sateliţii şi asteroizii să ajungă acolo? Nimeni nu poate spune, cel puţin nu acum şi poate că niciodată.”

(Ben Patrusky, “De ce Cosmosul este plin?” în revista “Science”, nr.81/iunie 1981, p.96)

 

“Dacă stelele nu ar fi existat, ar fi fost mai uşor de dovedit la ceea ce ne aşteptăm.”

(G.R. Burbidge în “Structuri stelare”, p.577)

 

“Aceste teorii nu sunt altceva decât a afirma că protogalaxiile au o origine cosmologică, şi că originile lor nu pot fi înţelese mai bine decât barionii şi leptonii dintr-un Univers care evoluează (…) Probabil că argumentul cel mai puternic împotriva unui Big Bang este atunci când ajungem la un Univers în totalitate, iar pentru numărul mare de obiecte condensate din el (planete, sateliţi, stele, galaxii etc.) această teorie nu este capabilă să explice decât foarte puţine lucruri.”

(G.Burbidge, “A existat cu adevărat un Big Bang?” în revista “Nature” nr.233/1971, p.184)

 

Big-Bang-ul a început cu o explozie…dar explozia împrăştie materia, şi nu o adună, aşa cum ar trebui

 

“Teoria Big Bang-ului presupune că Universul a început cu o singură explozie. Dar o explozie pur şi simplu aruncă materia, pe când Big Bang-ul a avut un efect opus, adică a adunat materia pentru a forma galaxiile (…) Şi, în loc ca materia, odată cu timpul, să devină mai rece şi mai împrăştiată, observăm că ea se adună pentru a produce lumina strălucitoare a galaxiilor rotitoare şi a stelelor”

(Fred Hoyle, “Universul inteligent”, 1983, p.184-185)

Şi în ciuda acestor contradicţii şi evidenţe clare, tot ni se spune că Universul s-a format prin Big Bang…
Norii de gaz nu se pot condensa pentru a forma stelele!

“Nu există niciun scenariu astronomic rezonabil prin care particulele de gaz din spaţiu să se poată condensa.”

(Fred Hoyle, “Unde au sosit microbii cu curaj”, în revista “New Scientist”, 1981, p.412-413)

 

“Marea dificultate cu care ne confruntăm este aceea că nu avem nicio idee cum s-au format primele obiecte cosmice din Universul care se expanda.”

(James Binney, “Ciudăţenii în formarea galaxiilor” în revista “Nature” (1975), p.255)

 

“Pur şi simplu fapt că procesul de conversie a hidrogenului poate fi ameninţat serios de orice experiment subliniază statutul precar al acestei ipoteze şi lipsa unei alternative mai superioare.”

(Dewey B. Larson, “Universul în mişcare” (1984), p. 11)

De ce într-un Univers care se extinde, materia se agregă în galaxii?

 

“Una din principalele probleme ale cosmologiei este aceea de a explica de ce, într-un Univers care se extinde, materia devine agregată în galaxii (…) O regiune sferică care face parte dintr-un nor de gaz care se extinde va deveni instabilă, atunci când viteza de extindere la suprafaţa ei e mai mare decât viteza sunetului. Atunci când regiunea devine instabilă, densitatea ei creşte, comparând-o cu densitatea principală. Dar rata de creştere este extrem de scăzută. Un Univers care se extinde, de fapt nu este deloc instabil. Şi acest lucru a dus la un impas în studiul formării galaxiilor.”

(E. Harisson, “Originea şi evoluţia Universului”, în “Enciclopedia Britanica”, vol.18, p.1007-1008, 1974)

O forţă misterioasă contribuie la formarea stelelor

 

“Procesul prin care un nor interstelar se concentrează şi este ţinut de forţa gravitaţională pentru a deveni o protostea nu este cunoscut. S-a presupus că numărul de atomi pe cm3 a crescut într-un fel de o mie de ori într-o nebuloasă densă. Dar există doi factori principali care inhibă formarea unei protostele: gazul are o tendinţă de a se dispersa înainte ca densitatea să devină destul de mare pentru ca să apară gravitaţia; orice moment de rotaţie iniţial ar cauza o rotaţie rapidă odată ce materialul se contractă. De aceea, ar trebui să existe un mecanism care să menţină materia într-o cantitate suficientă pentru a apare gravitaţia, iar momentul de rotaţie să fie într-un fel înlăturat.”

(Eva Novotny, “Introducere în atmosfera şi structura stelară” (1973), p. 279-280)

Din mii de miliarde de stele, nu cunoaştem cum s-a format nici măcar una…

“Universul nostru conţine sute de miliarde de galaxii. Fiecare din aceste galaxii, conţine, la rândul său, sute de miliarde de stele. Se spune că în total ar fi 1022 stele. Însă, există o jenă a astrofizicii moderne căci nu cunoaştem cum s-a format nici măcar o singură stea din toate acestea.”

(Martin Harwit, “Revista cărţilor” în revista “Science”, martie 1986, p. 1201-1202)

 

“Se pare că nu există suficientă materie în orice nor de hidrogen din Calea Lactee, care le-ar permite să se contracte în stele şi să devină stabile. Aparent, încercarea noastră de a explica primele etape din evoluţia stelelor a eşuat.”

(Garrit Verschuur, “Rădăcina stelelor” (1973), p. 102)

 

“Opinia contemporană asupra formării stelelor este aceea că obiectele denumite protostele, adică stelele nou născute, s-au format prin condensarea gazului interstelar. Procesul de condensare este foarte dificil de explicat din punct de vedere teoretic; de fapt, există dovezi teoretice care vorbesc de imposibilitatea formării stelelor în această manieră. Şi totuşi, stelele există şi trebuie să ţinem cont de ele”.

(J.C. Brandt, “Soarele şi stelele” (1966))

Crearea galaxiilor: o poveste de adormit copiii

“În ciuda optimismului, există multe alte lucruri pe care cosmologii nu le cunosc. E vorba de întrebări de genul: cum a început Universul sau cum a devenit cum este el acum? În particular, cum s-au format galaxiile? Enciclopediile şi cărţile populare de astronomie sunt pline de poveşti despre condensări din nori de gaz turbulenţi, dar adevărul e că noi nu ştim cum s-au format galaxiile.”

(Laurie John, “Cosmologia acum”, p.75)

“Există multe dubii precum că galaxiile au evoluat dintr-o formă în alta.”

(George Abell, “Explorarea Universului” (1969), p.629)

“O teorie completă şi satisfăcătoare privind formarea galaxiilor urmează să fie formulată.”

(Joseph Silk, “Big Bang” (1980), p.22)

“Problema explicării existenţei galaxiilor reprezintă unul din aspectele ce trebuie lămurite în cosmologie. Ele n-ar trebui să se afle acolo, şi totuşi se află acolo. E de înţeles astfel marea frustrare cu care se confruntă oamenii de ştiinţă.”

(James Trefil, “Partea întunecată a Universului” (1988), p.55)

Ştiinţa nu reuşeşte să afle secretul roiurilor globulare
Un roi globular este o aglomerare de stele legate între ele de propria gravitaţie, forma fiind aproximativ sferică. Un astfel de roi conţine un număr foarte mare de stele bătrâne (de la 10.000 la câteva milioane) împrăştiate într-o zonă din spaţiu de dimensiuni relativ mici (sub 100 de ani lumină diametru). Problema e că astronomii nu reuşesc să găsească o explicaţie corespunzătoare pentru ele, aşa cum vedem şi din citatele de mai jos:

“Implicaţia ar fi aceea că roiurile globulare nu fac parte din galaxie, ceea ce conduce la concluzia că aceste roiuri au o origine diferită faţă de restul galaxiei. Această concluzie este contrară teoriei astronomice curente.”

(W.R. Corliss, “Stelele, galaxiile, Cosmosul” (1987), p.10)

“Roiurile globulare nu s-au prăbuşit gravitaţional, în ciuda densităţii stelare din miezul lor şi a forţei gravitaţiei. Roiurile globulare sunt considerate a fi obiecte astronomice foarte vechi şi teoria spune că ele ar fi trebuit să dispară cu mult timp în urmă. Structura şi dinamica roiurilor globulare a fost observată cu înaltă precizie. Viaţa lungă a roiurilor globulare pare că sfidează forţa gravitaţională ce ar trebui să acţioneze asupra lor. Roiurile globulare nu se rotesc la o rată suficientă pentru ca forţa centrifugală să devină un factor.”

(W.R. Corliss, “Stelele, galaxiile, Cosmosul” (1987), p.14)

“Problema e că singura forţă semnificativă care a fost identificată ca fiind operativă este cea a roiurilor. Însă ea nu e suficientă (…) În mod evident, există o contraforţă care acţionează împotriva gravitaţiei, dar astronomii n-au fost în stare să descopere această forţă.”

(D.B. Larson, “Universul mişcării” (1984), p.29)

“E total de neînţeles cum structura actuală a Universului a ajuns la nivelul acesta, fără să lase vreo urmă de energie după Big Bang.”

(Ivars Peterson, “Evidenţa cosmică a unui început liniştit” în revista “Science News” nr.36/1990, p.184)


Dorinţa nu numai de a se înălţa în cer, ci şi de a naviga printre stele a făcut parte dintre cele mai vechi aspiraţii umane. Un text babilonian, vechi de peste 4700 de ani, poemul epic Etana, conţine un asemenea pasaj: „Te voi duce până la tronul lui Anu”, spuse vulturul. Au zburat preţ de o oră, când vulturul spuse: „Priveşte în jos şi spune-mi ce a devenit pământul!”
Etana, coborându-şi privirile, văzu că pământul era ca o colină şi, undeva, un puţ. Mai zburară o oră şi, din nou, Etana privi în jos: pământul era o piatră granuloasă şi marea ca o cupă. După a treia oră, Terra nu mai era decât un grăunte de praf şi marea devenise invizibilă. Anu, zeul Olimpului babilonian, era divinitatea marilor spaţii celeste, pe care noi le numim Univers.
Relatarea acestui zbor spaţial este descris exact aşa cum au făcut-o astronauţii în zilele noastre, cu excepţia faptului că ei n-au ajuns atât de departe în spaţiu. Este fără importanţă faptul că zborul lui Etana pe spatele unui vultur spre tronul lui Anu (o altă planetă?) ar putea fi o invenţie fantastică sau amintirea unei preistorii pe durata căreia omul era deja obişnuit cu călătoriile interstelare. Mai surprinzătoare este prezenţa conceptului de glob terestru care se micşora cu perspectiva creşterii distanţei.


Pietro d’Abano (Apone) a fost un celebru filozof, astrolog şi medic italian, născut la Abano sau Apono, aproape de Padova, în 1257. A fost cel mai priceput magician al vremii sale, după cum spun specialiştii în demonologie. Şi-a însuşit bine cele şapte arte liberale, cu ajutorul a şapte spirite pe care le ţinea închise într-o sticlă sau în cutii de cristal. Avea darul de a face ca toţi banii pe care îi cheltuia să i se întoarcă în pungă. A fost urmărit de Inchiziţie pentru vrăjitorie şi erezie şi dacă ar fi trăit pînă la terminarea procesului e mai mult ca sigur că ar fi fost ars de viu, cum s-a întâmplat cu portretul lui după moarte.
Apone avea, se zice, o asemenea aversiune pentru lapte, că nu-i putea suferi nici gustul nici mirosul. Thomaso Garsoni spune că, neavând puţ în gospodăria lui, i-a poruncit diavolului să ducă în stradă apa din puţul vecinului, pentru că acesta refuza să-i dea servitoarei lui apă. Din nenorocire pentru aceste frumoase poveşti, se pare că e dovedit faptul că Pietro Apone nu credea în diavol.


Nostradamus, marele profet al omenirii, ştia cu câteva sute de ani înainte care vor fi Antihriştii. El a văzut nu doar unul, ci trei antihrişti. Fiecare din ei ar fi responsabili pentru conducerea omenirii spre distrugere. Oameni de diverse condiţii au încercat de-a lungul timpului să descifreze catrenele lui Nostradamus, care au fost foarte bine cifrate, pentru a fi “greu de citit”. Dar să vedem care sunt cei trei Antihrişti pe care Nostradamus îi numeşte.

Primul Antihrist: PAU NAY LORON
Nostradamus l-a numit simplu: “Pau Nay Loron”. Aceste cuvinte ar reprezenta, de fapt, numele a trei localităţi din sudul Franţei: Pau, Nay şi Loron. În restul profeţiei, Nostradamus încearcă să descrie o fiinţă umană. Astfel, Nostradamus ne spune că e vorba de un împărat care se va naşte în apropiere de Italia, şi care e mai puţin prinţ şi mai mult măcelar. Referinţa pare a fi clară: e vorba de celebrul împărat francez Napoleon Bonaparte (1769-1821).

Cel de-al doilea Antihrist: HISTER
Nostradamus a numit cel de-al doilea Antihrist ca “Hister”, după numele străvechi al fluviului Dunărea, care era Ister. Aşadar, Nostradamus îi spune Hister. E foarte asemănător cu Hitler, nu-i aşa? Mai ales că Nostradamus îi face şi o mică “biografie”: devine căpitan al Marii Germanii, născut în Noricum (străvechiul nume al Austriei). Nostradamus mai spune că cel de-al doilea Antihrist va avea ca simbol o cruce îndoită (o referinţă clară la zvastică) şi că va trimite “poporul lui Irale” într-un mare cuptor. “Irale” nu este altceva decât o anagramă a lui Israel, şi, da, Nostradamus a avut şi aici dreptate: Hitler e cel care i-a trimis în lagăre de concentrare pe evrei.

Ultimul Antihrist: Mabus
La mijlocul anilor 1550, atunci când a scris aceste catrene profetice, Nostradamus l-a văzut şi pe cel de-al treilea Antihrist. Astfel, în catrenul 10, ne este spus: “În anul 9.11.1, luna septembrie, marele rege al terorii vine din ceruri”. Numele său este…Mabus. Şi cel de-al treilea război mondial va începe atunci când acest Mabus va muri pe neaşteptate. Iar în acest război, trei regi ai răsăritului se vor confrunta cu restul naţiunilor. Cine ar fi aceşti trei regi? Poate că trei state din estul lumii: China, Rusia si Iran.
Dar cine este totuşi cel de-al treilea Antihrist? Nostradamus îi spune Mabus şi atât. Oare Nostradamus, ştiind pericolul acestuia în lume, i-a oferit numele corect, fără să încerce nicio anagramare? Ar putea reprezenta acest Mabus viitorul preşedinte a Americii, după epoca Obama?

Ar putea oare candida Ray Mabus Jr. la preşedinţia Statelor Unite? Dar cine este Ray Mabus Jr.? El este un politician foarte cunoscut în SUA. Între 1988 şi 1992, el a fost guvernatorul statului Mississipi, iar între 1994 şi 1996, ambasadorul Americii în Arabia Saudită. Actualul preşedinte al SUA, Barack Obama, l-a numit secretar al Statelor Unite pentru Marina Militară, o funcţie foarte înaltă în ierarhia civilă. Ar putea deveni el candidat la preşedinţia SUA? Dacă da, va câştiga el oare alegerile şi împlini, astfel, profeţia lui Nostradamus? Timpul urmează să-şi spună părerea…


Marea piramidă egipteană din Giza au fost considerată, în mod convenţional, drept mormânt. Ca variaţiune pe aceeaşi temă, datorită puţurilor înguste care se îndreaptă, din aşa-numitele camere ale faraonului şi reginei, spre anumite stele, a fost privită ca un fel de maşinărie menită să ajute la proiectarea spiritului faraonului mort afară din mormânt, spre locul său de odihnă cerească. Astfel, conform acestei opinii, marea piramidă ar fi un soi de uriaşă maşină de excarnare.
Din punctul de vedere al istoriei secrete însă, o asemenea interpretare este anacronică. În epoca respectivă, credinţa generală era aceea că spiritul uman călătoreşte, după moarte, prin sferele planetare şi spre stele. De fapt, aşa cum am văzut, cei aflaţi în viaţă aveau o experienţă atât de vie a lumii spirituale, încât cu mare greutate ar fi putut decide să nu creadă în caracterul real al călătoriei spiritului după moarte.
Prin urmare, ar trebui să căutăm în altă parte o explicaţie a funcţiei marii piramide. Esenţa civilizaţiei egiptene antice rezidă în eforturile ei de a supune materia, iar acest lucru este dovedit de impulsul inovator de a tăia şi a ciopli piatra.Un alt exemplu al noii relaţii a omului cu materia este cel al practicii mumificării. Niciodată nu ne grăbim mai tare să atribuim anticilor credinţe stupide decât atunci când stabilim o legătură între mumificare şi bunurile descoperite în morminte pe de o parte, şi presupusa convingere că spiritul ar fi intenţionat să le folosească în viaţa de după moarte, pe de altă parte. Rolul acestor practici funerare, conform filozofiei ezoterice, era acela că exercitau un fel de atracţie magnetică asupra spiritului ce se înălţa, ajutându-l să-şi grăbească următoarea încarnare. Se credea că, prin păstrarea trupului decedat, acesta se constituia într-un punct focal pentru spiritul care îl părăsise, atrăgându-l din nou în jos, spre Pământ.
Explicaţia ezoterică a funcţiei îndeplinite de marea piramidă este similară. Fiindu-le tot mai dificil să se încarneze, divinităţile se retrăseseră până în planul Lunii, vizitând din ce în ce mai rar Pământul. Prin urmare, marea piramidă este o uriaşă maşinărie de încarnare.

%d blogeri au apreciat asta: