Category: Povesti uimitoare



În jurul orei 2 noaptea, un canadian de 29 de ani (puţin cam beat) mergea pe calea ferată spre direcţia nordest. Din spatele său a sosit deodată un tren, care, prin avertismente sonore a încercat să-l facă pe beţiv să se dea deoparte din cale, dar degeaba! Aşa că trenul îl lovi din spate pe om, trimiţându-l în aer. Un martor a văzut acest impact dureros…Dar, surpriză! După ce a fost lovit, omul s-a ridicat de pe jos şi a continuat să meargă înainte, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat!

Până la urmă, poliţia l-a găsit pe om în stare bahică la intersecţia a două străzi. Conform poliţiei, el nici măcar nu şi-a dat seama că a fost lovit de tren! Cu toate acestea, el a acuzat câteva dureri în anumite regiuni ale corpului. Beţivul a fost dus la spital, unde s-a constat că avea unele răni, dar acestea nu-i puneau în niciun caz viaţa în pericol.

Incredibil!

Anunțuri

Dr. Raul Rios Centeno, medic, dar şi investigator al fenomenelor paranormale, a relatat povestea unei paciente, o femeie de 30 de ani care a venit la dânsul pentru a se trata de hemiplegie, paralizia unei părţi a corpului.

Să auzim împreună incredibila poveste a femeii:

“Mă aflam împreună cu nişte prieteni în apropierea unei păduri localizate la circa 50 de kilometri de Lima, capitala statului Peru. Era noaptea şi ne-am spus să mergem prin pădure. Destul de ciudat, dar deodată am auzit nişte muzică şi am văzut în apropiere o mică cabană din piatră iluminată. Ne-am apropiat de ea şi, la ferestre, am văzut nişte oameni dansând înăuntru. Cu cât ne apropiam mai mult, cu atât simţeam o senzaţie de răceală în tot corpul. Am vrut să intru înăuntrul cabanei, aşa că mi-am băgat mai întâi capul prin uşa care era deschisă. Ceea ce am văzut acolo m-a bulversat total: înăuntru erau oameni îmbrăcaţi în costume de secolul XVII! Am încercat să păşesc de tot în cabană, dar una din prietenele mele m-a tras.”

Chiar în acel moment, jumătate din trupul femeii a devenit paralizat. De ce a paralizat femeia? Oare întrucât prietena femeii a tras-o din cabană, atunci când se afla pe jumătate intrată? Era jumătate din trupul femeii prins într-un fel de vortex temporal sau “pasaj dimensional”?

Dr. Centeno spunea că electrocefalograma femeii arată faptul că emisfera stângă a creierului nu arăta semne de funcţionare normală, şi totodată prezenta impulsuri electrice anormale.
Ciudată întâmplare!


În anul 1931 au fost descoperite prin fotogrametrie, în Carolina de Nord şi Sud (SUA), aproximativ 3.000 de cratere ale căror dimensiuni variază de la câţiva metri la 1500 m, răspândite pe 165.000 km2, în centrul suprafeţei respective se află oraşul Charleston. Studiind cu atenţie distribuţia punctelor de impact, s-a constatat că ele pot fi încadrate într-un sector de cerc, cu centrul plasat în Oceanul Atlantic, la nord-est de Golful Caraibilor. Geologul şi astronomul austriac Otto Muck, căutând datele necesare pentru clarificarea existenţei şi dispariţiei Atlantidei, a calculat că obiectul, botezat de el planetoidul A, trebuie să fi avut circa 10 km diametru şi o masă de un bilion de tone, greutatea şi energia sa fiind suficiente pentru a pulveriza un continent ca Asia. Din fericire, planetoidul s-a prăbuşit în mare, dar, în timpul trecerii prin atmosferă, câteva fragmente desprinse din corpul principal au lovit America, lăsând urmele din Carolina.
Impactul cu oceanul a provocat însă un adevărat cataclism, violent resimţit pe aproape întregul glob: fundul oceanului s-a prăbuşit la 6000-9000 m, insule sau chiar mase continentale au dispărut înghiţite de ape, iar valuri cu înălţimi de sute, poate chiar mii de metri, au provocat inundaţii de neimaginat. Data la care a avut loc catastrofa, propusă de Muck şi corectată de Ludwig Zeidler, este 6 iunie 8498 î. Chr. Ea diferă, conform lui Ludwik Soucek, cu numai 28 de ani de cea calculată prin folosirea relatărilor lui Platon cu referire la momentul scufundării Atlantidei. Conform altor calcule, data coincide şi cu naşterea calendarului maya, dar dovezile nu sunt încă suficient argumentate.
în schimb, marea majoritate a cercetătorilor sunt de acord asupra ipotezei că Golfstromul încălzeşte Europa de Nord doar de 11.509 ani. Deci, acum 11 milenii, ceva a îndepărtat bariera care bloca deplasarea spre nord a curenţilor din Golful Mexic. N.F.Jirov, unul dintre cei mai perseverenţi şi competenţi cercetători în domeniul atlantologiei, îşi încheia volumul Atlantida cu mai multe concluzii:
„Atlantida s-a scufundat acum 9500+1500 de ani; această dată este foarte apropiată de data tradiţională a lui Platon. Credem că există unele temeiuri să presupunem că aceasta a fost scufundarea principală a Atlantidei, care s-a produs, probabil, în două etape. Etapa întâi a avut loc, pe cât se pare, între anul 13.000 şi anul 10.000 î. Chr., iar etapa a doua, cea mai importantă, între anul 9000 şi anul 8000 î. Chr. În general, scufundarea principală a Atlantidei a cuprins în total nu mai mult de 5000 de ani, dar scufundarea finală a avut caracterul unui cataclism rapid.
Pare foarte verosimil că şi după scufundarea principală au rămas resturi mici ale continentului dispărut, care, poate, s-au scufundat definitiv în emisfera nordică, la latitudinea insulelor Azore, în jurul anilor 1300-1200 î. Chr. Resturile meridionale din regiunea ecuatorială s-au scufundat definitiv, probabil şi mai târziu, în secolul al VI-lea î. Chr. Toate aceste datări târzii necesită însă confirmări ulterioare “.


Iata o poveste uluitoare scrisa de Facius Cardan, tatăl matematicianului Jerome Cardan din Milano, a relatat  în cartea „De Subtilitatae”, în 1491, următoarea întâmplare:

“Când mi-am îndeplinit riturile obişnuite, cam pe la a 20-a oră a zilei, mi-au apărut şapte bărbaţi ce purtau veşminte de mătase, asemănătoare cu togele greceşti şi încălţări scânteietoare. Ei purtau, de asemenea, armuri şi sub aceste armuri se vedeu obiecte de lenjerie de corp de o glorie şi o măreţie extraordinare. Doi dintre ei păreau a fi de un rang mai înalt decât ceilalţi. Cel care părea că le este comandant avea o faţă de un roşu închis. Ei au spus că aveau 40 de ani, dar niciunul dintre ei nu părea să aibă mai mult de 30.
I-am întrebat cine sunt, iar ei mi-au răspuns că sunt oameni supuşi, ca şi noi. Viaţa lor era mai lungă ca a noastră şi puteau să atingă până la trei secole. Întrebaţi de ce nu dezvăluie oamenilor tezaurele ştiinţei lor, ei au răspuns că o lege deosebită le impunea cele mai grave pedepse în cazul care ar dezvălui ştiinţa lor. Cel care părea a fi şeful lor a negat că Dumnezeu ar fi făcut lumea din veşnicie şi a susţinut că lumea este creată în fiecare clipă, în aşa fel că dacă Dumnezeu s-ar descuraja, lumea ar pieri imediat…”

Oare o fi adevarat?


Un adolescent norvegian în vârstă de 13 ani a avut parte de aventura vieţii sale la începutul acestei săptămâni.

Walter Eikrem se întorcea de la şcoală, mergând pe jos de la staţia de autobuz din apropierea casei sale. Băiatul obişnuia să asculte muzică pe telefonul mobil în timp ce mergea pe cărarea spre ferma în care locuieşte. Pe dealul ce desparte casa sa de staţia de autobuz, tânărul a observat deodată o nuanţă neobişnuită de gri pe deal. „Iniţial am crezut că sunt câinii vecinului”, a declarat Walter pentru cel mai mare post de televiziune din Norvegia.
Ce a observat, însă, nu erau câini, ci 4 lupi. „M-am temut că mă vor ataca”, a mărturisit tânărul. Învingându-şi frica şi amintindu-şi de sfaturile părinţilor, Walter a scos căştile din telefonul mobil, a dat volumul la maximum şi a pus o piesă heavy metal. În acelaşi timp, a început să ţipe cât de tare a putut şi să dea din mâini cu putere, pentru a speria cele 4 animale sălbatice.
„Cel mai rău lucru pe care îl poţi face este să fugi, aşa doar îi ademeneşti pe lupi să te urmareasca. Dar, oricum, eram atât de speriat încât n-aş fi putut fugi nici daca aş fi vrut”, a explicat Walter jurnaliştilor.
Spre norocul său, planul a funcţionat. Deranjaţi de cântecul „Overcome” al trupei americane de hard-rock Creed, lupii nu l-au atacat. „Nu erau speriaţi, pur şi simplu s-au întors şi au plecat”, a povestit adolescentul.
Mama lui Walter a declarat jurnaliştilor că intenţiona să-l ia pe fiul său de la şcoală, dar că nu a reuşit să termine cumpărăturile la timp. „Am conştiinţa încărcată, pentru că ştiam că sunt lupi în zonă. Cu o seară înainte, când băgam caii în grajd, am văzut trei lupi la marginea pădurii. Caii erau speriati”, a mărturisit ea.
Însă tot ea a fost cea care i-a invatat pe copiii săi cum să reacţioneze dacă întâlnesc un lup. „Le-am spus de nenumărate ori să nu fugă, în nici un caz să nu facă asta. Chiar şi cand e vorba despre un caine caniche, dacă fugi, el va fugi după tine, chiar dacă nu intenţionează să te atace. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul lupilor”, a explicat ea.În cele din urmă, sfaturile mamei şi muzica heavy-metal de pe telefonul mobil au reuşit să-l salveze pe Walter din confruntarea cu lupii.
Sursa: Der Spiegel

O cutremuratoare poveste de iubire


In preajma Craciunului trecut, o sfasietoare si adevarata poveste de iubire a doua randunici facea inconjurul lumii, generand emotii uriase, lacrimi si reconsiderarea atitudinii fata de necuvantatoarele inaripate, care, contrar prejudecatilor, sunt capabile sa gandeasca, sa iubeasca si sa sufere.

Povestea tragica de iubirea a unei perechi de randunici a inlacrimat milioane de locuitori ai planetei, din Europa pana in Asia, in preajma Craciunului din 2009, astfel incat merita o aflati sau sa va reamintiti. Pe scurt, o randunica a fost lovita de o masina cand s-a avantat pe drum, a cazut, nu a mai putut zbura, iar perechea ei a inceput sa o hraneasca.
Compasiunea si dragostea cu care o ingrijea erau impresionante. La un moment dat, cand „sotul’ randunicii a venit iar cu hrana, a constatat ca aceasta nu mai misca. Murise! Disperarea lui a fost coplesitoare, statea langa perechea lui si scotea tipete sfasietoare, insa in zadar.
Tristetea si durerea erau coplesitoare. Intr-un final, a inteles ca ea murise. Imaginile acestei povesti adevarate de iubire au aparut intr-un cotidian important din Franta, anul trecut, inainte de Craciun, iar tirajul a fost epuizat imediat.


Ashok Shivnani, din India, a aflat abia la 64 de ani că este poate singurul caz încă în viaţa de situs inversus din lume, respectiv că mare parte dintre organele sale interne sunt poziţionate în oglindă. Indianul tocmai urma să fie operat pentru a i se înlătura o tumoare de pe rinichi, în Mumbai, când medicii au realizat că mare parte dintre organele de la nivelul pieptului şi abdomenului şi multe vase de sânge erau poziţionate pe dos, relatează The Telegraph.

Mai mult, s-a descoperit că Shivnani are doi ficaţi, dar niciun intestin subţire, cel gros fiind şi foarte scurt, după cum relatează Times of India. Şi mai surprinzător este însă faptul că bărbatul a supravieţuit la două operaţii de hernie şi a fost examinat adesea, suferind de o boală a plămânilor, fără că medicii să sesizeze anatomia să unică.


Dorinţa nu numai de a se înălţa în cer, ci şi de a naviga printre stele a făcut parte dintre cele mai vechi aspiraţii umane. Un text babilonian, vechi de peste 4700 de ani, poemul epic Etana, conţine un asemenea pasaj: „Te voi duce până la tronul lui Anu”, spuse vulturul. Au zburat preţ de o oră, când vulturul spuse: „Priveşte în jos şi spune-mi ce a devenit pământul!”
Etana, coborându-şi privirile, văzu că pământul era ca o colină şi, undeva, un puţ. Mai zburară o oră şi, din nou, Etana privi în jos: pământul era o piatră granuloasă şi marea ca o cupă. După a treia oră, Terra nu mai era decât un grăunte de praf şi marea devenise invizibilă. Anu, zeul Olimpului babilonian, era divinitatea marilor spaţii celeste, pe care noi le numim Univers.
Relatarea acestui zbor spaţial este descris exact aşa cum au făcut-o astronauţii în zilele noastre, cu excepţia faptului că ei n-au ajuns atât de departe în spaţiu. Este fără importanţă faptul că zborul lui Etana pe spatele unui vultur spre tronul lui Anu (o altă planetă?) ar putea fi o invenţie fantastică sau amintirea unei preistorii pe durata căreia omul era deja obişnuit cu călătoriile interstelare. Mai surprinzătoare este prezenţa conceptului de glob terestru care se micşora cu perspectiva creşterii distanţei.


O femeie din Anglia a surprins pe aparatul ei foto un “spectru” neidentificat şi doreşte ajutorul cititorilor de pe Internet pentru a o ajuta să identifice ce ar putea reprezenta, anunţă site-ul York Press. Desigur că, mărind poza, prima opţiune ar fi aceea (ipoteză fantastică!) că “spectrul” ar putea reprezenta o îngeraşă!

Abbey Linfoot, în vârstă de 22 de ani, se află în vacanţă la sfârşitul lunii septembrie 2010, împreună cu iubitul său, în oraşul german Nuremberg. Ea a făcut mai multe fotografii, dar, într-una din poze (care se poate observa la finalul articolului), ea observă ceva deasupra clădirii, ceva ce nu poate fi explicat.

Ea a declarat presei următoarele: “Am făcut o mulţime de poze, pentru a le arăta prietenilor mei pe unde am fost, dar, când am ajuns în maşină, să mă uit ce-am făcut, am observat ceva ciudat pe această fotografie. M-am gândit: ‘Ce este? Ce-ar putea fi? C-arată tare ciudat”.

Abbey a arătat această poză mai multor oameni, inclusiv unui student în artă fotografică, dar nimeni până acum n-a putut veni c-o explicaţie logică şi clară. Mama lui Abbey, Bev, crede că e un înger. Alţii cred că ar putea fi o insectă sau o albină…

Ce e interesant e faptul că s-a descoperit că pe 5 septembrie 2010, deci cu aproximativ 3 săptămâni înainte de a se face această fotografie, în acea zonă din Nuremberg a avut loc un accident aviatic, în care un om a fost ucis şi alţi 40 au fost răniţi.


Pietro d’Abano (Apone) a fost un celebru filozof, astrolog şi medic italian, născut la Abano sau Apono, aproape de Padova, în 1257. A fost cel mai priceput magician al vremii sale, după cum spun specialiştii în demonologie. Şi-a însuşit bine cele şapte arte liberale, cu ajutorul a şapte spirite pe care le ţinea închise într-o sticlă sau în cutii de cristal. Avea darul de a face ca toţi banii pe care îi cheltuia să i se întoarcă în pungă. A fost urmărit de Inchiziţie pentru vrăjitorie şi erezie şi dacă ar fi trăit pînă la terminarea procesului e mai mult ca sigur că ar fi fost ars de viu, cum s-a întâmplat cu portretul lui după moarte.
Apone avea, se zice, o asemenea aversiune pentru lapte, că nu-i putea suferi nici gustul nici mirosul. Thomaso Garsoni spune că, neavând puţ în gospodăria lui, i-a poruncit diavolului să ducă în stradă apa din puţul vecinului, pentru că acesta refuza să-i dea servitoarei lui apă. Din nenorocire pentru aceste frumoase poveşti, se pare că e dovedit faptul că Pietro Apone nu credea în diavol.

%d blogeri au apreciat asta: